Doare ca naiba!
Cum Doamne iarta-ma a reusit asta sa se
desparta de atatea fete, dar acestea inca sa misune pe langa el? Si, la naiba,
eu chiar nu am de gand sa-I dau satisfactia de a ma vedea plangand. Eu, pentru
el? Ha! Nici in vise, nici intr-un milion de ani!
Dar sunt atat de proasta, incat, daca voi
reusi sa ma abtin in fata lui, imediat ce se va intoarce cu spatele voi pufni
in lacrimi si-o voi zbughii, iar el va stii oricum.
-Madalina, te rog sa intelegi de ce nu
merge: tu spui ca “si maine mai e timp”, eu spun “traieste ca si cum ar fi
ultima ta zi!”; tu asculti Jeniffer Lopez, eu ascult B.U.G Mafia; tu stai ore
intregi inchisa in camera ta, eu abia daca mai dau pe acasa.
-Hai, lasa vrajala. Spun, avand grija sa
nu-i dau de inteles ca n-o sa-mi convina niciodata ceea ce se intampla. Ma
enervase comentariul lui. Despre obsesia lui cu B.U.G. Mafia era vorba? Sau
pentru ca fusesem pedepsita si nu avusesem voie sa ies? Nici pomeneala. El doar
se plictisea – numai ca in momentul de fata, eu eram mai plictisita ca el.
-Bun, deci suntem de acord intr-o privinta:
ne despartim!
-Sa inteleg ca nu exista nicio sansa la
“Hai sa ramanem prieteni!”, nu?
A deschis gura sa zica ceva, dar l-am
intrerupt, si-am ranjit cat de larg am putut, evitand sa-l privesc in ochi.
Acei ochi caprui…
Dap, chiar imi placea de el. Era dragut, cu
parul lui saten intrandu-i mereu in ochi, cu mica cicatrice in forma de sageata
de pa gat si trasaturile foarte delicate... arata bine. Doar ca ultima lui
replica mi-a amintit ca eu nu plang, n-am plans si nu voi plange niciodata dupa
un tip. Nici macar nu stiu de ce doare atat de tare ca ne despartim. Nu e nici
primul si nici ultimul cu care nu merge; gaahh, incep sa cred ca am eu o
problema. Am simtit o ameteala vaga vajaindu-mi prin cap.
-Sa nu incurcam mai mult lucrurile, da? Ne
cunoastem, dar n-am vorbit niciodata destul incat sa stim prea multe unul
despre altul. Ne salutam si intrebam politicos “ce mai faci?” dar viata
personala a celuilalt e viata personala si atat! Asa va fi de acum in colo. Si
nu te chinui sa ma bagi in seama dupa – va fi jenant pentru amandoi. Eu am
plecat!
-Aaa,… daa, pa!
Mi-a venit sa plang. Nu am facut-o.
Era mai ametit ca mine. Evident, dupa
discursul meu convingator cu viata foarte penibila de dupa o relatie amoroasa,
ma considera mai nebuna ca pana acum. Cine s-ar fi gandit ca ma voi putea
abtine, dupa toate? Nici o lacrima, nici macar dupa ce am dat coltul blocului
si-am inaintat pe mica poteca dintre Caminul Cultural si Brutaria lui Teo. Singura
problema era ca, de fapr, facusem o alegere foarte proasta. Poteca asta era
mereu umbrita de sigla-paine iluminata a brutariei, iar o multime de cainii isi
faceau veacul pe langa tomberoanele de gunoi si se bateau pe cine stie ce
bucata arsa dintr-o “creatie” a bucatarului faimos – si tatal prieteni mele –
Teodor.
Exact cum ma asteptam, haita canina a iesit
la iveala imediat ce am trecut eu de jumatate de drum. Se uitau la mine cu
ochii lor sticlosi de parca eram cel mai bun desert din lume si – desi stiam ca e stupid ceea ce fac – m-am intors
cu spatele si-am luat-o la fuga spre “lumina”.
Eh, pe dracu! Cainii aveau patru picioare
si un avantaj uimitor – conditie fizica si antrenament special pentru
fugareala. Eu? Huh, pe langa o nota proasta la sport si-o durere de burta din
cauza catorva zile foarte nasoale ale lunii… pai, deja ma vedeam facuta bucati
si data la stirile de seara.
Cum ma asteptasem, patrupezii erau in
spatele meu, cu gura deschisa, amenintandu-ma fara sa vrea cu dintii si latrand
de parca eram o prada prea greu de prins. Javrele aproape ma apucau de glezne –
cum sa ma mai consider salvata?
Si, bang, am dat de lumina si de trotoar,
doar ca nu m-am putut opri. Nici cainii n-au incetinit.
Problema era alta: nu cotisem, nici spre
stanga, nici spre drapta, si tocmai ce calcasem asfaltul strazii. Mi-am dat
seama mult prea tarziu de prostia mea – un ditamai camionul m-a aruncat dracu
stie cati metri mai incolo.
Am tipat – nu-mi pierdusem cunostinta, dar
vedeam… de fapt, nu vedeam decat cerul atat de senin (si intr-un fel ciudat
nici o cladire) – doar ca… doare ca naiba!
